Darido's Blog

Suferinţa face parte din viaţa oamenilor şi mulţi doresc să o evite. Mai toţi creştinii de altfel consideră că a fi copilul lui Dumnezeu înseamnă să nu suferi deloc. Orice suferinţă este un semn că Dumnezeu s-a depărtat de acel creştin şi ca nu mai este în planul Lui. Dacă Dumnezeu a chemat pe cineva în lucrarea Sa, atunci trebuie să fi scutit de suferinţe, că Dumnezeu va face să meargă totul bine fără să fiu în suferinţă.

Întrebarea care se naşte este: Dumnezeu scuteşte pe copii săi de suferinţă? Pot cei chemaţi să îşi împlinească chemarea lor fără a trece măcar printr-o experienţă zdrobitoare? Referatul de faţă îşi doreşte să exploreze textele referitoare la învăţătura pe care o oferă Isus despre suferinţă.

Vom împărţii textele în două secţiuni: una referitoare la discursul lui Isus despre ucenici şi modul lor de a trăi, iar a doua referitoare la discursul lui Isus despre patimile Sale, despre viaţa Sa. După ce vom elabora aceste două secţiuni şi vom privi textele, vom sumariza totul în principii referitoare la suferinţă şi rolul ei în ceea ce Isus ne învaţă despre aceasta.
Astfel vom încerca să răspundem dacă suferinţa este sau nu partea din viaţa unui creştin şi dacă da, care este rolul ei.

2.Discursul lui Isus Hristos despre portretul ucenicului.
Textele pe care le vom folosi sunt din Mt.5.10-12. şi Lc.6.22-23. Contextul în care Hristos vorbeşte despre portretul ucenicului este predica de pe munte, după ce a fost cu ei prin multe sate pentru a propovădui Evanhgelia (Mt.4.23) şi vindecând în acelaşi timp mulţi bolnavi (Lc.6.17). În acest context, în care multă lume era împrejurul lui Isus şi a ucenicilor, Mântuitorul le prezintă portretul ucenicului enumerând fericirile. Ultima dintre fericiri priveşte şi trăirea ucenicului lui Hristos în mijlocul comunităţii, atitudinea sa faţă de cei din jur.

Aşadar ucenicii sunt cei care au decis să-L urmeze pe Hristos, după ce au fost chemaţi, iar în faţa mulţimii le este prezentată învăţătura despre suferinţa de care vor avea parte. Acei ucenici care doresc să practice învăţăturile lui Hristos vor fi mereu batjocoriţi pentru practicile făcute de ei. Discursul lui Isus asupra suferinţei, pricinuită de ascultarea de El, pus în contrast cu bucuria şi fericirea pe care o au ucenicii opreşte atenţia asupra contrastului dintre lume şi ucenici. Acest contrast nu face decât să confirme calitatea ucenicilor de urmaşi ai lui Hristos. Dar această calitate poate ieşi în evidenţă prin suferinţa pe care ei o trăiesc prin persecuţiile din partea duşmanilor.

Ucenicul care suferă din pricina neprihănirii semnifică acel caracter al celui care a primit împărăţia lui Dumnezeu, manifestat în fericire, pentru care suportă să sufere şi să pătimească pentru ea. El este fidel lui Dumnezeu, şi pune chemarea Lui mai presus de toate suferinţele pe care le va îndura. Prigonirea nu face decât să aducă răsplata pe care Hristos o are. Ucenicul se identifică cu Hristos, dar în acelaşi timp cu neprihănirea. A te identifica cu neprihănirea înseamnă a te identifica cu Hristos, a suferi prigonirea pentru El, a fi batjocorit şi înşelat.

R.T. France afirmă în comentariul său că ucenicul nu este o persoana pustnică, ce doreşte să trăiască în sfinţenie solitară, ci o persoană angajată în societate ce doreşte să îşi trăiască neprihănirea mereu, sa fie modul lui de viaţă, ceea ce poate atrage suferinţa. Pentru el este o bucurie de a trăi neprihănirea, chiar şi în mijlocul persecuţiilor, el se bucură pentru că statutul său este ancorat în persoana lui Hristos. El suferă din cauza lui Hristos. suferinţa prin care trece nu este decât o confirmare a identităţii sale şi o garanţie a răsplăţii care este în ceruri.

Ucenicii au acceptat să îl urmeze pe Hristos, să facă lucrările Lui, aceasta poate atrage nemulţumiri din partea comunităţii, dar ei sunt fericiţi. Persecuţiile din partea lor, respingerea nu-i face decât să le confirme identitatea lor în Hristos şi să le vorbească despre răsplată. Răsplata este vestită de către suferinţa prin care trec ucenicii. Ei sunt confirmaţi prin suferinţa ca şi urmaşi ai lui Hristos, aşteptând răsplata vestită de suferinţă. Istoria lor este de fapt şi istoria profeţilor care au suferit pentru lucrarea lui Dumnezeu şi au fost omorâţi. Pentru aceasta Dumnezeu i-a răsplătit.

Ziua suferinţei nu poate fi decât un prilej de bucurie pentru că atunci ucenicul este identificat cu Dumnezeu, face parte din scopurile lui Dumnezeu, că sunt în voia lui Dumnezeu.
John Nolland spune că a suferi de dragul Fiului Omului este un privilegiu pe care Dumnezeu l-a oferit în perioada în care scopul era salvarea.. Această suferinţă aduce o răsplată măreaţă. Ucenicii trebuie să realizeze că dacă l-au urmat pe Hristos, vor fi implicaţi şi ei în aceleaşi conflicte pe care le-a avut şi Hristos cu cei care nu L-au acceptat.
Astfel suferinţa are rolul de a confirma că ucenicul este pe calea bună şi că îi făgăduieşte o răsplată.

3.Discursul lui Isus despre patimile Sale.
Textele folisite în a afla rolul suferinţei în discursul lui Isus despre viaţa Lui sunt din cele trei evanghelii sinoptice. Ele sunt numeroase, dar oferă o bogată cunoştinţă despre suferinţă şi rolul ei în viaţa mântuitorului. Ele se găsesc în Mt.16.13-27(21), 17.22-23, 20.18-19, 28; Mc. 8.27-38, 9.31, 10.33; Lc. 9.18-26(22) şi 17.22-25

Contextul acestor texte este ţinutul Cezareii, în drumul lui Hristos spre Ierusalim. Pe parcursul acestei călătorii Hristos vorbeşte despre identitatea şi chemarea Sa, în conformitate cu voia lui Dumnezeu
Astfel primele texte vorbesc despre revelarea lui Isus ca şi Mesia. Contextul în care se vorbeşte despre această calitate sunt ţinuturile Cezareii (Mt.16.13) după ce s-a rugat (Lc. 9.18). Întrebarea adresată de către Hristos ucenicilor intenţionează să le aducă la cunoştinţă identitatea Sa. Porneşte de la a-i întreba cine spun oamenii că este El, apoi întrebându-i cine spun ei că este El. Întrebarea primeşte un răspuns revelator din partea lui Petru „Tu eşti Hristosul (Mesia), Fiul Dumnezeului celui viu.”(Mt.16.16), „Tu eşti Hristosul (Mesia)” (Mc. 8.29) „Hristosul (Mesia) lui Dumnezeu.”(Lc. 9.20). Aceste răspunsuri oferă exact revelaţia despre identitatea lui Isus. El este Hristosul (Mesia) lui Dumnezeu, este Hristosul trimis de către Dumnezeu. Dumnezeu este cel care se identifică cu acest Fiu al Său, cu Hristosul (ο υιος του θεου του ζωντος, Fiul al Dumnezeului al celui viu.).

După această revelare a identităţii lui Isus, ca Mesia, el porunceşte ca identitatea Sa să rămână ascunsă (Mt.16.20, Mc.8.30, Lc. 9.21). Acesta este şi punctul din care Hristos începe să-i înveţe pe ucenici despre misiunea lui Mesia (Mt.16.21, Mc.8.21, Lc.9.22).
Portretul lui Mesia este descris foarte amânunţit în aceste texte. Matei, Marcu şi Luca ne dezvăluie că suferinţa lui Mesia este necesară (dei/) realizării misiunii sale de răscumpărare a multora (Mt.20.28) : „a început să le spună ucenicilor Săi că El trebuie (este necesar dei) să meargă la Ierusalim, să pătimească mult, …..că are să fie omorât şi că a treia zi are să învieze.”, Mc.8.31: „atunci a început să-i înveţe că fiul omului trebuie să pătimească mult, ….să fie omorât”. Toate aceste patimi, toată suferinţa vorbesc despre modul în care Mesia îşi va împlini chemarea de slujitor al Domnului. Ucenicilor li se spune cum Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care a fost revelat lui Petru, va împlini misiunea sa de Mesia, Isus este Hristosul care suferă. Toate celelalte texte din Matei, 17.22-23 şi 20.17-19, Mc.9.31 şi 10.33 descriu modul în care Hristosul va suferi: va fi dat în mâinile oamenilor pentru a fi omorât, va fi batjocorit, bătut şi răstignit. Această perspectivă asupra lui Mesia este total contradictorie cu cea a ucenicilor. Aşteptarea lor era ca Mesia să fie cel care va învinge suferinţa, cel care va fi victorios. Din acest motiv Petru luând-ul deoparte pe Isus îi spune că nu trebuie să se întâmple acest lucru. Dumnezeu trebuie să îl ocrotească pe Mesia de aceste lucruri. Pentru Hristos aceasta nu este decât o abdicare de la misiunea pe care o are şi îl mustră pe Petru pentru îndrăzneala sa.

William Barclay susţine că atunci când Isus spune lui Petru, „înapoia mea Satano” de fapt îi cere lui Petru să fie un ucenic devotat cauzei lui Mesia, nu trebuie să vină cu perspectiva sa asupra lucrării lui Mesia ci trebuie să Îl urmeze pe Mesia orinde acesta va merge.
De altfel şi următoarele cuvinte ale lui Isus nu fac decât să prezinte portretul ucenicului Său. Ucenicul trebuie să suferea la fel ca şi Hristos. El trebie să îşi ia crucea şi să urmeze pe Hristos. Trebuie să renunţe la sine, să se lepede şi să urmeze chemarea lui Hristos, să slujească aceleiaşi cauze ca a lui Hristos. Doar atunci când poate să renunţe la sine, să se alăture cauzei lui Hristos poate cu adevărat să fie un ucenic al Lui.

Toate ceste predicţii despre suferinţa lui Isus vorbesc despre modalitatea în care Hristosul, Mesia, îşi va duce la îndeplinirea lucrarea Sa de răscumpărare. Chinul prin care trebuie să treacă, moartea, ruşinea, suferinţa suportată nu fac decât să vorbească despre adevăratul Mesia. Suferinţa în viaţa lui Isus după evangheliştii sinoptici, are rolul de a face posibilă răscumpărarea omenirii. Nu se poate realiza altfel. Iar un urmaş al lui Hristos trebuie să îşi asume acelaşi mod de lucru: trebuie să accepte suferinţa ca o cale a împlinirii voii lui Dumnezeu în viaţa lui.

Toate cele trei evanghelii sinoptice ne prezintă faptul că Mesia, salvatorul omenirii trebuie să sufere pentru a-Şi îndeplini misiunea. Rolul suferinţei e acela de a face posibilă răscumpărarea omenirii, a confirma că este în voia lui Dumnezeu şi că nu contează altă cale de salvare a omenirii decât cea pe care Dumnezeu a stabilit-o.

4.Concluzii:
În învăţătura lui Isus Hristos despre suferinţă găsim o concepţie diferită de cea a celor din vremea Sa. Pentru evreii contemporani lui Isus a fi un copil al lui Dumnezeu presupune a fi binecuvântat, a avea parte de bine, iar suferinţa era un semn că Dumnezeu s-a depărtat de acel om. Astfel şi pentru poporul Israel, dacă Dumnezeu era Dumnezeul Israelului, acesta din urmă trebuia să fie binecuvântat şi să fie prosper, stăpânind peste alte popoare. Dacă prosperitatea lipsea, iar popoarele străine veneau peste el, dominându-l era semn clar că Dumnezeu era departe de poporul său, pedepsindu-l.

Astfel s-a născut o aşteptare mesianică, aşteptare care presupunea ca Mesia trimis de către Dumnezeu să fie victorios, să scape pe poporul lui Dumnezeu din robie, să ofere pace şi prosperitate. Ucenicii Domnului Isus Hristos trăiau această aşteptare, de aceea El îi învaţă adevărata ucenicie şi urmare a lui Dumnezeu. Le pune în faţă portretul copilului lui Dumnezeu, a ucenicului lui Hristos în predica de pe munte şi în discursul despre cea vea să se întâ,ple cu El la Ierusalim. Astfel în aceste două discursuri descoperim câteva lucruri despre suferinţa şi rolul ei

Suferinţa are rolul de a-ţi confirma că eşti ucenicul lui Hristos şi îţi făgăduieşte o răsplată. Hristos a fost respins de către cei din vremea Lui pentru că făcea voia lui Dumnezeu. Pentru ucenic ceea ce este mai important este să asculte de Isus Hristos, a-I fi fidel doar lui, a-i urma întru ttul voia Sa. Aceasta în societate poate atrage persecuţie, respingere, calomniere. Suferinţa produsă de către acestea nu este decât o confirmare a aparteneţei creştinului la trupul lui Hristos, el aparţine lui Hristos şi se află pe calea cea bună, pe calea neprihănirii, pe care o doreşte în viaţa sa. Pentru această îndurare a suferinţei creştinul va primi o răsplată. El nu este abandonat de către Dumenzeu ci din contră, doreşte să îşi răsplătească credincioşii pentru fidelitatea lor chiar şi în momentele neprielnice.

De altfel suferinţa a avut rolul de a face posibilă împlinirea planului lui Dumnezeu. Aceasta s-a realizat în actul de răscumpărare al lui Hristos. Isus a fost revelat ca fiind Hristosul. Ucenicii care aşteptau un Mesia salvator, L-au descoperit. Aşteptările lor erau ca acesta să învingă pe cei care îi robeşte, să ofere pacea şi să aducă prosperitatea. Dar Hristos le prezintă un portret real şi potrivit voi lui Dumnezeu al lui Mesia. Mesia lui Dumnezeu, cel care a venit pentru salvare nu va fi un luptător politic, nu va învinge suferinţa ci va fi cel care va suferi, va îndura moartea, va îndura ruşinea pentru ca omul să fie răscumpărat. Pentru ucenici această gândire le era străină, dar Hristos spune că altă cale de a împlini chemarea lui Dumneze de salvare a omenirii nu există. Rolul suferinţei în discursul lui Isus despre viaţa sa are în vedere împlinirea chemării din partea lui Dumnezeu pentru Sine.

Aceste principii ne relevă faptul că suferinţa joacă un rol important în viaţa credinciosului. El trebuie să fie fidel lui Hristos în orice împrejurare şi să accepte că împlinirea voii lui Dumnezeu presupune să treacă şi prin suferinţă, acesta e planul lui Dumnezeu. Creştinul trebuie să îşi ia crucea şi să ia parte la lucrarea pe care o face Dumnezeu în această lume: răscumpărarea creaţiei sale.

Bibliografie

1. Barclay, William, The Gospel of Matthew, vol.2, Ch.11-28, Philadelphia, The Westminster Press, 1975;
2. Bruner, Frederick Dale, Matthew A Commentary, The Churchbook, Matthew 13-28, vol.2 , Word Publishing, Dallas, 1990;
3. France, R. T., The Gospel of Matthew, Grand Rapids, William B. Eerdmans Publishing Company, 2007;
4. Green, Joel B., The Gospel of Luke, Grand Rapids, William Eerdmans Publishing, 1997;
5. Hagner, Donald, A., Matthew 1-13, Word Biblical Commentary, vol.33a, Word Books, Dallas, 1993;
6. Hendriksen, William, New Testament Commentary, The Gospel of Matthew, Edinburg, The Banner of Truth Trust, 1989;
7. Lindsay, Gordon, The Life and Teachings of Christ, vol.2, Dallas, Christ For The Nations, 1978;
8. Nolland, John, Luke 1-9:20, Word Biblical Commentary, vol.34a, Dallas, Word Books Publisher, 1989;
9. Pfeiffer, Charles F. (ed.), Harrison, Everett F., The Wycliffe Bible Commentary, Chicago, Moody Press, 1962.

N-avem toţi un singur Tată?
Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?
Pentru ce dar suntem aşa de necredincioşi unul faţă de altul,
Păngărind astfel legământul părinţilor noştrii
Iuda s-a arătat necredincios
şi în Iuda şi la Ierusalim s-a săvârşit o urâciune
fiindcă Iuda a spurcat ce este închinat Domnului, ce iubeşte Domnul
şi s-a unit cu fica unui dumnezeu străin.
Domnul va nimici pe omul care a făcut lucrul acesta
pe cel ce veghează şi răspunde, îl va nimici în corturile lui Iacov
şi va nimici pe cel ce aduce un dar de mâncare Domnului Oştirilor.
Iată acum ce mai faceţi
Acoperiţi cu lacrimi altarul Domnului
Cu plânsete şi gemete
aşa încât El nu mai caută la darurile de mâncare
şi nu mai poate primi nimic din mâinile voastre.
Şi dacă întrebaţi: Pentru ce ?
Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta din tinereţea ta
Căreia acum îi eşti necredincios,
măcar că este tovarăşa şi nevasta cu care ai închiat un legământ.
Nu ne-a dat Unul singur Dumnezeu suflarea de viaţă şi ne-a păstrat-o?
Şi ce cere acel Unul Singur?
Sămânţă dumnezeiască!
Luaţi dar seama în mintea voastră
şi nici unul să nu fie necredincios nevestei din tinereţea lui.
Căci eu urăsc despărţirea în căsătorie,
Zice Domnul, Dumnezeul lui Israel
şi pe cel ce îşi acoperă haina cu sălnicie,
zice Domnul Oştirilor.
De aceea luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi.

Profetul Maleahi continuă în lucrarea sa să prezinte starea poporului, întors din exil. Se pare că el aduce o problemă mai veche cu care se confrunta Iuda: Păstrarea legământului lui Dumnezeu făcut cu Israel. Astfel, problema respectării legământului este adusă acum în faţa poporului de către Maleahi. Se preferă o abordare retorică a problemei, continuând cu acuzaţii la adresa locuitorilor din Iuda, mai exact Ierusalim, finalizându-se cu sentinţe pentru anumite persoane şi atenţionări.
Prin urmare poporul iudeu se face vinovat de necinstirea legământului lui Dumnezeu încheiat la Sinai (dar tot pe baza legământului cu patriarhii Deut.29.12-13). Această necinstire, încălcare a legământului a constat în câteva fapte concrete.

1. Necredincioşi unul faţă de altul.
….pentru ce dar suntem aşa de necredincioşi unul faţă de altul? ……

Aşa cum am amintit, Maleahi foloseşte întrebarea retorică pentru a aduce la cunoştinţa poporului că ei au un singur Tata, un Dumnezeu care i-a creat. Dumnezeu le este Tată pentru că El a făcut un popor din ei, prin legământ cu patriarhii şi la muntele Sinai (Ex.19-20). Acest legământ prevedea respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele lor.
Profetul aduce în faţa poporului tocmai respectul faţă de aproape, care a fost încălcat. Întâlnim această idee în fraza, „necredincioşi unul faţă de altul”. Traducerea englezească NIV spune: „Why do we profane the covenant of our fathers by breaking faith with one another?” (De ce profanam legământul părinţilor noştrii prin necredincioşia unuia faţă de altul). Ceea ce ma face să cred că a existat probleme de relaţii între persoane.
Dacă vom privi la decretele din Legământ vom observa că sunt interzise necinstirea părinţilor (Ex.20.12), înşelarea partenerului (Ex.20.14), crima, furtul, declaraţia falsă (Ex.20.16), camăta (de la fratele tău Ex.22.25.).
Astfel necredincioşia unuia faţă de altul ar putea fi unele din cele menţionate în Lege. Se şi poate afirma faptul că exista aceste practici ţinând cont de faptul că Maleahi profeţeşte în perioada lui Nemia şi Ezra, iar Neemia cap. 5 ne descrie o situaţie asemănătoare.
Dumnezeu nu tolerează astfel de practici, legământul lui rămâne în picioare indiferent de circumstanţe şi împrejurări, iar poporul a fost necredincios faţă de legământ prin faptul că au fost necredincioşi unul faţă de altul nerespectând pe aproapele lor. Astfel aducerea în faţa lor a acestor practici este o atenţionare şi o motivare la schimbare.

2. Căsătorindu-se cu femei străine.
Iuda s-a arătat necredincios……s-a unit cu fica unui Dumnezeu străin.

Maleahi continuă în v.11-12 şi aduce o altă faptă a poporului iudeu, anume căsătoria cu fetele străine (v.11). El preferă să spună Iuda şi Ierusalim pentru locuitorii acestor teritorii, fapt ce ne face să credem că a fost un fenomen răspândit în Iuda. De altfel se poate observa şi în cartea lui Neemia aceleaşi fapte (Neem.13.23-27) şi Ezra 9.
Chiar şi această faptă era interzisă de Lege. Dumnezeu interzice însoţirea cu femei străine (şi bărbaţi), făcând parte din popoarele ce trebuiau distruse, deoarece acestea vor atrage pe copii lui Israel în idolatrie Ex.34.16. Ceea ce şi aminteşte Maleahi că locuitorii lui Iuda, din Ierusalim, au făcut această faptă şi au ajuns să se închine înaintea idolilor. Pentru aceştia Dumnezeu a promis nimicirea (v.12), reprezentaţi prin expresia: cel ce veghează şi răspunde.
Astfel poporul Iudeu a dovedit necredincioşie faţă de legământ prin însoţirea cu femei străine, au săvârşit o urâciune, pentru că au căzut în idolatrie. Nimicirea nu va pregeta să se depărteze de ei.

3. Divorţând de soţiile legitime.
….Eu urăsc despărţirea în căsătorie….

În următoarele versete (13-16) se prezintă atitudinea poporului Iudeu faţă de Dumnezeu. Ei plâng, se tânguiesc pentru simplu fapt că Dumnezeu nu îi ascultă. El nu primeşte nici un dar pentru un simplu motiv: că şi-au părăsit soţiile legitime. Ei au uitat că legământul lui Dumnezeu presupune credincioşie unul faţă de altul (între soţi), iar singurul motiv de divorţ (avea posibilitatea să o facă, nu era obligat) era dacă găsea ceva ruşinos (referire la infidelitate), Deut.24.1.
Maleahi apelează din nou la întrebarea retorică pentru a scoate în evidenţă că Dumnezeu este sursa vieţii lor şi păstrătorul vieţii. Prin urmare Dumnezeu cere ca cei care sunt din El să păstreze acelaşi caracter ca al Lui. Idee regăsită în expresia „Ce cere acel Unul singur? Sămânţă dumnezeiască!”. Aşadar Dumnezeu nu admite necredincioşia, El este credincios Legământului, prin urmare şi cei ce sunt din El fac acelaşi lucru. Toţi trebuie să ia seama la acest adevăr şi să fie credincios în căsnicia lui, pentru că Dumnezeu nu este de acord cu divorţul. Este împotriva caraterului său, (v.15-16).
Se repetă afirmaţia „luaţi seama în mintea voastră şi nimeni să nu fie necredincios.” Repetarea acestei afirmaţii ne face să credem că este o problemă serioasă pentru Dumnezeu, adică Dumnezeu nu tolerează necinstirea Legământului Său. Căsătoria este de fapt imaginea legământului, a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de Israel. El urăşte pe cei ce se despart şi pe cei ce nu sunt curioşi să devină drepţi, învelindu-se cu sâlnicie.

Ce avem de învăţat?

Noi, cei care avem Harul iertării Domnului nostru Isus Hristos prin crucea Sa, am făcut un legământ cu El. Crucea Sa ne oferă iertarea păcatelor şi ne cheamă la credincioşie faţă Mântuitorul Hristos, la o ucenicie, urmare a Sa. Tot ceea ce facem şi afectează această ucenicie nu este de cât necinstirea legământului făcut la Calvar. Astfel, Domnul nostru Hristos care a venit să împlinească Legea (Mat.5.17-18) ne cheamă la o viaţă nouă. Moartea Mântuitorului Hristos nu a fost doar să ne spele păcatele, ci şi să ne ofere o şansă la o nouă viaţă. Căci aşa cum spune Sf. Apostol Pavel, „cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea împreună cu patimile şi poftele ei” Gal.5.24.
Prin urmare suntem trimişi din nou la Lege. Adică să împlinim porncile Lui. Astfel respectăm legământul Său de la Golgota. Nu putem spune că suntem credincioşi acestui legământ dacă ne necinstim părinţii, dacă ucidem, dacă suntem infideli partenerului de viaţă, dacă ne însoţim cu persoane străine de Dumnezeu, dacă luăm camătă fraţilor noştrii, mai ales când sunt la ananghie.
Toate acestea dovedesc necredincioşia noastră faţă de legământul de la Calvar, nu am înţeles că Mântuitorul ne cheamă la o viaţă nouă.
Atenţionarea rămâne aceaşi, Dumnezeu va nimici pe cei necredincioşi, cei care părăsesc Legământul Său prin astfel de practici. Luaţi seama dar în mintea voastră şi nu fiţi necredincioşi. Pentru că daca suntem necredincioşi faţă de legământ, suntem un popor ce necinsteşte pe Dumnezeu.

Pentru text va sfatuiesc sa deschideti Biblia.

Profetul Maleahi continuă în lucrarea sa să expună modul în care poporul reîntors din exil necinsteşte pe Dumnezeu. Se preferă o abordare directă cu poporul, clară, şi către o categorie specială de oameni (preoţii). Până acum în centrul atenţiei a fost ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Iacov, acum Dumnezeu mută atenţia spre ceea ce face poporul lui Iuda, mai exact preoţii. Astfel, Maleahi scoate în avidenţă modul în care poporul tratează pe Dumnezeu. Acest tratament se vede în câteva acţiuni concrete ale preoţilor.

1. Calitatea darurilor aduse la Templu.
…aduceţi pe altarul Meu bucate necurate!

Dumnezeu abordează direct problema preoţilor. Ei nu cinstesc pe Dumnezeu. Se foloseşte întrebarea retorică, un fel de sarcasm, folosit pentru a arăta realitatea în care se găsesc preoţii. Dumnezeu pretinde cinstea. Acesta trebuie adusă într-un anumit fel. Cinstea oferită lui Dumnezeu de către preoţi se regăsea în darurile pe care le aduceau la Templu. Ei se ocupau cu jertfele de mulţumire, de vină, de mancare,(Lev.2,3,5). Toate aceste jertfe trebuiau să fie aduse fără vreo meteahnă.
Acuza adusă de Dumnezeu preoţilor în faptul că ei permiteau la altar a jertfele cu metehne. Din acest motiv, preoţii afirmau despre bucate că sunt de dispreţuit, iar aceasta îi făceau pe ei să nu mai pună preţ pe slujire. Idee regăsită în fraza: Ce mai osteneală!. Însă Dumnezeu nu tolerează un astfel de tratament. El aduce în faţa lor, imaginea dregătorului. Aşa cum nu poţi merge înaintea unui dregător cu lucruri de mâna a doua cu atât mai mult nu poţi face acest lucru înainte lui Dumnezeu.
Aceasta este întărită de refrenul din v.11, unde se afirmă Suveranitatea şi stăpânirea deplină a lui Dumnezeu peste toate.
Dumnezeu chiar cere să înceteze astfel de practici pentru că el nu găseşte plăcere în ele, sunt doar lucruri făcute degeaba, mai bine închideţi porţile Templului v.10.
Astfel calitate darurilor aduse la Templu lăsau de dorit, erau aduse vite cu probleme vizibile (schioape). Vinovaţi de aceasta se făceau preoţii pentru că ei permiteau aducerea unor astfel de daruri. Ei prin aceasta îl necinsteau pe Dumnezeu: Unde este cinstea de Tată?.

2. Sursa darurilor aduse la Templu.
…aduceţi ce este furat…

O altă problemă pe care maleahi o aduce în faţa poporului, după ce expune calitatea darurilor aduse , este sursa darurilor pe care le aducea poporul la Templu. Aceasta se găseşte în v.13: aduceţi ce este furat. Se pare că Dumnezeu nu tolera un astfel de comportament şi o astfel de ignoranţa. Este împotriva caracterului Său. De aceea Dumnezeu lansează o sentinţă în dreptul persoanelor care îşi permit astfel de lucruri: Nu. Blestemat să fie înşelătorul. După care Dumnezeu îşi afirmă din nou suveranitatea Sa asupra Neamurilor, Stăpânirea peste toate neamurile.

3. Părtinitori în explicarea Legii.
… buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, din gura lui se aşteaptă învăţătură….

Acuzaţia lui Dumnezeu asupra preoţilor continuă, punându-le în faţă consecinţa neascultării lor. Blestemul, nimicirea, depărtarea binecuvântărilor şi transformarea lor în blesteme, nu arată decât extirparea răului din cult. Dumnezeu este decis să curăţească preoţimea, care s-a compromis, nu numai prin permiterea unor jertfe necurate, cărora tot ei le imputau nemulţumirea, ci şi prin modul în care dădeau învăţăturp poporului.
Dumnezeu afirmă că preotul trebuie să ofere învăţătură sănătoasă, deoarece aşa a stabilit de la început atribuţiile unui preot. Legământul făcut cu Levi presupunea umblarea în neprihănire (respectarea Legii) şi abaterea de la rău a celor care au călcat Legea.
Ceea ce au făcut aceşti preoţi a fost parţialitatea în expunerea legii lui Dumnezeu. Ei se uitatu la statutul omului care venea la judecată şi îl îndrumau după cum arătau (financiar probabil). Pentru Dumnezeu aceasta este nedreptate, est părtinire, iar Cuvântul lui, Legea Sa nu este înţeleasă după cum arată cel care o citeşte. Ea trebuie respectată aşa cum este scrisă.
Pentru preoţii care au făcut acest lucru Dumnezeu a pregătit o pedeapsă: vor fi dispreţuiţi, înjosiţi, şi asta doar pentru că au interpretat Legea în defavoarea altora, favorizând pe cei mai influenţi din societate.
Totuşi pedeapsa amintită de Dumnezeu le va face de cunoscut faptul că Legea lui Dumnezeu, Standardul Său va rămâne în picioare indiferent de împrejurări şi persoanele care aşteaptă vreo îndrumare. Toţi trebuie să se alinieze acestui standard.

Ce avem de învăţat?

Nu trebuie să uităm că Dumnezeu ne-a tratat într-un mod deosebit. Am fost aleşi de El pentru un scop anume. Prin urmare, aceasta ne face responsabili. Voinţa noastră este trezită de Duhul lui Dumnezeu. El ne-a convisn că suntem păcătoşi şi avem nevoie de iertare. Apostolul Petru ne spune: Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească…….pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. 1 Pet.2.9
Astfel nu mai are rost să ne punem problema daca textul din Maleahi ni se aplica şi nouă. Noi suntem preoţi, naţiune în acelaşi timp. Naţiunea lui Dumnezeu, preoţii lui Dumnezeu, câştigaţi prin jertfa Sa, la care noi am mers când Duhul Lui ne-a făcut conştienţi de păcatele noastre.
Prin urmare noi putem să necinstim pe Dumnezeu prin modul nostru de raportare la El. Cum sunt darurile noastre aduse în Biserică? Sunt de cea mai bună calitate? Muncim pentru ele, ca mai apoi să le aducem cu bucurie în Templul Său? De unde provin darurile pe care noi le aducem în Biserică? Ne permitem să facem o afacere, prin care „scutim” statul de taxe, iar apoi spunem că afacerea e reuşită şi vrem să dăruim lui Dumnezeu? Oare este cinstit EL prin asta? Cum interpretăm, înţelegem Scriptura când ni se pune în faţă o persoana influentă din societate? Ne uităm la buzunarele lui şi încercăm să îi justificăm acţiunile?
Permiteţi să spun ceea ce Maleahi a zis din partea lui Dumnezeu:
„Cine din voi va închide porţile, ca să n-aprindeţi degeaba focul pe altarul Meu? N-am nici o plãcere de voi, zice Domnul oştirilor, şi darurile de mîncare din mîna voastră nu-Mi sunt plăcute!.
Totuşi rămâne o ultimă atitudine, pe care cred că Dumnezeu o va aprecia: pocăinţa. Cine se pocaieşte de toate aceste practici, este omul ce cinsteşte pe Dumneze, tratându-l într-un mod special. Aşa doar putem răspunde la ceea ce El a făcut pentru noi, pocăindu-ne şi aducând înaintea lui tot ce avem mai bun.

Maleahi este profetul care abordează profeţia într-un mod mai diferit de ceilalţi profeţi. Este tipul de profeţie dispută, didactică. Se pot observa de-alungul cărţii întrebări care atacă direct problema poporului. Prin urmare toate întrebările indică faptul că Maleahi prezintă un popor ce necinsteşte pe Dumnezeu. Un popor care nu oferă cinstea cuvenită acestuia. Aşadar vom descoperi modul prin care poporul necinstea pe Dumnezeu.
Trebuie să menţionăm că adresarea este directă, cu precizare clară: către Israel, şi nu vine de la oricine ci vine de la Dumnezeu este Cuvântul Domnului. Prin urmare poporul trebuie să ia aminte deoarece el:

Prorocia, Cuvântul Domnului către Israel,
prin Maleahi:
V-am iubit,
zice Domnul!
Şi voi ziceţi:
Cu ce ne-ai iubit?
Nu este Esau frate cu Iacov?,
zice Domnul.
Totuşi am iubit pe Iacov,
şi-am urât pe Esau,
i-am prefăcut munţii într-o pustietate,
şi moştenirea lui am dat-o şacalilor din pustie.
Iar dacă ar zice Edomul:
„Suntem nimiciţi, dar vom ridica iaraşi dărămăturile!”
aşa vorbeşte Domnul Oştirilor:
„Să zidească ei,
căci Eu voi surpa şi se vor numi:
„Ţara răutăţii” şi
„Poporul pe care s-a mâniat Domnul pentru totdeauna!”
Veţi vedea cu ochii voştrii lucrul acesta, şi veţi zice:
„Mare este Domnul dincolo de hotarele lui Israel!”