Vai ţie Ariel, Ariel,
cetatea pe care David a asediat-o!
Adăugaţi an după an
şi lăsaţi sărbătorile să-şi continue cursul.
Îl voi asedia pe Ariel,
iar el va plânge şi se va jeli;
Îmi va fi ca o vatră de altar
b.
Te voi împresura,
te voi asedia cu turnuri de asalt,
voi ridica fortăreţe împotriva ta.
Doborât la pământ, vei vorbi de acolo,
iar cuvintele tale vor veni din ţărână ca un murmur;
glasul tău va veni de la pământ ca cel al unei stafii
şi din ţărână îţi vei îngăima cuvintele.

Dar mulţimea duşmanilor tăi va fi ca ţărâna fină
şi ceata tiranilor ca pleava purtată de vânt.
Şi deodată, într-o clipită,
Domnul Oştirilor va veni la tine
cu tunet, cutremur şi mare vuiet,
cu vijelie, furtună şi flacără de foc mistuitoare.
Ca un vis, ca o viziune de noapte
va fi mulţimea neamurilor care luptă împotriva lui Ariel,
toţi cei ce îl atacă pe el şi fortăreaţa lui, toţi cei ce-l asediază.
Ca un om flămând care visează că mănâncă,
dar se trezeşte tot flămând
sau ca un om însetat care visează că bea,
dar se trezeşte sleit de puteri şi însetat,
aşa se va întâmpla cu mulţimea neamurilor
care luptă împotriva muntelui Sion.

Rămâneţi încremeniţi şi uimiţi!
Orbiţi-vă şi fiţi fără vedere!
Îmbătaţi-vă, dar nu de vin!
Clătinaţi-vă, dar nu de băutură tare!
Ci pentru că
Domnul a turnat peste voi un duh de somn adânc.
Profeţilor! El v-a închis ochii!
Văzătorilor! El v-a acoperit capetele!

Astfel, întreaga viziune nu este pentru voi decât cuvintele unui sul sigilat. Dacă îi va fi dat unuia care ştie să citească, spunându-i-se:
– Citeşte, te rog,
sulul acesta!
El va răspunde:
– Nu pot, e sigilat!
Şi dacă îi va fi dat unuia care nu ştie să citească, spunându-i-se:
– Citeşte
sulul acesta!
El va răspunde:
– Nu ştiu să citesc!

Stăpânul a zis:

«Poporul acesta se apropie de Mine numai cu gura
şi Mă cinsteşte doar cu buzele,
dar inima lui este departe de Mine!
Frica pe care o are faţă de Mine
este doar o poruncă omenească, învăţată pe de rost
c.
De aceea, încă o dată voi uimi acest popor,
făcând lucruri minunate.
Înţelepciunea celor înţelepţi ai lui va pieri
şi priceperea celor pricepuţi se va face nevăzută.»

Vai de cei ce sapă adânc
pentru a-şi ascunde planurile înaintea
Domnului,
ale căror fapte sunt în întuneric
şi care zic: «Nu ne vede nimeni!
Nu ştie nimeni!»
Voi priviţi lucrurile pe dos!
Oare olarul poate fi considerat ca lutul?
Îi va zice oare lucrul făcut celui ce l-a întocmit:
«Nu tu m-ai întocmit!»?
Sau îi va zice lucrul modelat celui ce l-a modelat:
«Eşti fără pricepere!»?

Nu peste multă vreme,
Libanul va fi transformat într-o livadă,
iar livada va ajunge să fie considerată drept pădure.
În ziua aceea cel surd va auzi cuvintele sulului
şi, din negura şi întunericul în care se află,
ochii celui orb vor vedea.
Cei smeriţi se vor bucura din nou în
Domnul,
iar cei mai nevoiaşi se vor veseli în Sfântul lui Israel.
Şi aceasta pentru că tiranul va dispărea,
iar batjocoritorul nu va mai fi.
Toţi cei ce pândesc să facă răul vor fi tăiaţi –
cei ce învinovăţesc pe alţii printr-o mărturie falsă,
cei ce întind o cursă celui ce judecă la poarta cetăţii
şi care, prin minciună, îl lipsesc pe cel drept de justiţie.

De aceea aşa vorbeşte Domnul, Care l-a răscumpărat pe Avraam, cu privire la Casa lui Iacov:

«Iacov nu va mai fi ruşinat,
nu-i va mai păli faţa.
Când îşi vor vedea copiii în mijlocul lor,
lucrarea mâinilor Mele,
Îmi vor sfinţi Numele,
Îl vor sfinţi pe Sfântul lui Iacov
şi se vor teme de Dumnezeul lui Israel.
Cei rătăciţi în duh vor dobândi pricepere,
iar cei ce cârteau vor primi învăţătură.»”

 

 

Poporul Israel s-a depărtat de Dumnezeu prin călcarea legământului Său. Legea a ajuns să fie doar o poezie repetată când erau la Templu, nefăcând parte din viaţa lor. Nedreptatea era practicată şi legea vorbită. Dumnezeu intervine şi îşi judecă poporul Său pentru a-l curăţa. Modalitatea prin care Dumnezeu intervine este neaşteptată de către Israel: asediul Ierusaimului de către popoare păgâne. Timpul asediului va fi atât cât este nevoie pentru ca poporul să îşi dea seama de problema pe care o are, Dumnezeu intervenind pentru a nu se trece măsura. Promisiunea restaurării vine o dată cu vestirea judecăţii, o caracteristică profeţiilor Vechiului Testament. Această restaurare are ca scop clarificarea legii pentur ca cei rămaşi în urma judecăţii. Învăţătura va fi de înţeles pentru cei care nu o înţelegeau dar cârteau: această învăţătură este de fapt Legea, legământul făcut cu ei.

Legământul făcut cu Dumnezeu nu poate fi luat cu uşurinţă. Creştinul prin acceptarea acestui legământ în urma botezului, s-a angajat să devină ucenicul lui Hristos: acţiunile lui sunt ca ale Domnului, motivaţiile sale sunt ca ale Domnului.

Prin jertfa Sa suntem eliberaţi de sub robia păcatului, neputinţa de aface binele, fiind chemaţi la a schimba caracterul din vechiul mod de viaţă. Singuri nu reuşim, de aceea prin legământ avem promisiunea Duhului Său care să ne ajute în slăbiciuni. Însă, de prea multe ori ignormăm aceste lucruri devennd palavragii. Vorbim despre ce a făcut Hristos pe cruce, ce ne cere, dar viaţa dovedeşte contrariul. Suntem cu Isus pe buze, dar nu în viaţa şi caracterul nostru.

Ceea ce e important e că Hristos nu admite călcarea legămntului Său. Intervine când legământul e călcat şi pe cel pentru care Şi-a vărsat sângele îl disciplinează atât cât este nevoie pentru ca el să îşi dea seama că are o problemă. Hristos doreşte ca în viaţa ucenicului Său să facă viu Cuvântul, principiile Sale; datorită dragostei Sale suntem disciplinaţi, dragostea Lui nu este doar iertare ci şi disciplinarea celui iertat atunci când greşeşte. Iar dacă nu înţeleg disciplinarea, atunci nu rămâne decât să aştept ceea ce autorul către evrei spune: „Oricine nu a ascultat de legea lui Moise a murit fără îndurare […]. Cu cât mai sever credeţi ca trebuie pedepsit un om care.L dispreţuieşte pe Fiul lui Dumnezeu […]?”

Anunțuri

Motivaţiile, acele forţe interioare care dau glas acţiunilor noastre. Nimic nu este făcut fără motivaţie, tot ce facem rezultă dintr-o motivaţie sau alta. Muncim mai mult pentru că ne dorim un statut mai bun, sau nu ne ajung banii, sau vrem să deţinem mai mult. Ne îmbrăcăm într-un anumit stil deoarece dorim să fim apreciaţie pentru cum arătăm, sau dorim să fim foarte atractivi, sau dorim să flirtăm. Citim mai mult pentru a fi mai înţelepţi sau pur şi simplu să arătăm altora că ştim mai mult de cât ei. Orice facem este pornit dintr-o motivaţie, conştienţi sau nu de aceasta.

Un creştin însă trebuie să fie conştient de acţiunile sale, deoarece acestea sunt tabloul a ceea ce este el. Motivaţiile ţin de interiorul omului, de inima lui, nimeni nu le poate cunoaşte îndestul, dar ele vor deveni vizibile prin acţiuni. Şi creştinul este motivat să facă unele lucruri. Acţiunile sale sunt conduse de o motivaţie anume şi dau caracterul său până la urmă. Nu pot spune despre mine că sunt creştin dacă acţiunile mele sunt contrare a ceea ce declar că sunt. Oricât aş dori să dovedesc prin vorbe, acţiunile mele spun contrariul, astfel trebuie să mă opresc şi să îmi văd motivaţiile.

Dacă sunt creştin, potrivit Scripturii, motivaţiile mele trebuie să fie schimbate. Această schimbare nu o pot face prin facultăţi, deşi contribuie, nu o pot face prin învăţarea pe de rost a unor pasaje biblice deşi contribuie şi ele. Schimbarea motivaţiilor o face Duhul lui Dumnezeu, iar eu nu trebuie decât să le dau viaţă.

Oare sunt sfinţite motivaţiile mele? Ce mă conduce în a face o anumită acţiune sau alta? Care este motivaţia pentru a dărui? Dragostea sau dorinţa de afirmare? Merg la biserică pentru a-L întâlni pe Domnul meu sau pentru că aşa se cade? Dau zeciuiala pentru că nu am altă oportunitate sau consider că tot ce am e al Domnului şi trebuie să-I dau partea care i se cuvine? Motivaţiile, daca sunt sfinţite exprimă-le prin acţiuni, nu le ţine pentru tine, aceasta e adevarata viaţă creştină: să mă predau ca ucenic lui Hristos şi pentru că El a murit pentru mine să las Duhul Său să-mi sfinţească motivaţiile acţionând potrivit acestor motivaţii înnoite.

Dallas Willard,filosof creştin, atrage atenţia cu privire la ceea ce Hristos a lăsat bisericii ca misiune: ucenicizarea oamenilor cărora li se vesteşte Evanghelia (Mat. 28.16-20). Biserica şi-a schimbat perspectiva şi astfel creează convertiţi, dar care nu sunt gata să fie ucenici. Ei sunt chemaţi la credinţa în Hristos şi lăsaţi să descopere singuri ce înseamnă a fi creştin. Exact aceasta nu a vrut Hristos, ci a încredinţat Bisericii o misiune măreaţă: învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit!

Exact aceste lucruri omite biserica: disciplina ascultării de poruncile lui Hristos, acea dorinţa a creştinului de a fi ca Domnul Său. Nu vorbirea desre aceste lucruri ci arătarea lor într-un mod viu, plin de autoritatea lui Hristos.

Ne place să declarăm faptul că vrem să ne comportăm ca un anumit personaj, avem modele, ceea ce ne ţine în viaţă pe o direcţie clară şi precisă. Ne dorim să fim un mecanic bun ca maistrul nostru, ne dorim să fim ca medicul cardiolog, ca tatăl care ne-a crescut. Aceste lucruri le întâlnim la cei mici, care au visuri pentru când vor creşte mari. În ce priveşte biserica, am uitat să mai visăm ce vom fi când vom creşte mari. Devenim membrii unei congregaţii şi nu ne mai dorim nimic.

Am devenit creştin, dar nu am găsit aspiraţii în biserica în care am crescut. Nu mi s-a arătat ce înseamnă a fi ucenic, nu am fost învăţat că trebuie să păzesc ce mi-a spus Cuvântul întrupat, nu am fost învâţat că trebuie să-mi doresc să fiu ca El când ajung mare. Am devenit doar un membru, care încă se luptă să afle ce e un creştin.

Mă întreb de ce atâta lipsă de viaţă în multe biserici? O fi lipsa Duhului, o fi lipsa darurilor, o fi lipsa rugăciunii? Dar mulţi se roagă pentru Duhul, după daruri, au seri de rugăciune. Atunci? Oare nu e lipsa ucenicizării, adică disciplina ascultării de poruncile lui Hristos, chiar dacă e dificil ceea ce ne cere, chiar daca e un preţ prea mare, deşi e mai mare preţul ce-l plătim pentru a nu fi ucenici: viaţă searbadă, acreală, lipsa de pasiune, moleşală.

Încă nu cunosc ce înseamnă ucenicia, dar doresc aceasta, doresc să fiu ca El când ajung mare. El era aşa de liber, atât de plin de pace, sigur pe El, gata să plătească preţul ascultării, cu coloană vertebrală, plin de pasiune pentru Tatăl Lui, nu se uita că unul era păcătos sau murdar, sau bolnav ci îl ajuta, îl ierta. Nu se uita cine era în faţa lui, mare preot sau fariseu, când trebuia spus adevarul, teama lui era de Tatăl. Vreau şi eu să fiu ca El când ajung mare.


kneelCelor ce locuiau în întuneric şi în umbra morţii,
legaţi în chin şi în fiare,
pentru că se răzvrătiseră faţă de mesajele lui Dumnezeu
şi dispreţuiseră sfatul Celui Preaînalt,
El le-a smerit inima prin necaz;
ei se clătinaseră şi nu era nimeni să-i ajute.
Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către
Domnul,
şi El i-a izbăvit din necazurile lor.
I-a scos din întuneric şi din umbra morţii
şi le-a rupt legăturile.
Să-L laude deci pe
Domnul pentru îndurarea Lui
şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!
Căci El a zdrobit porţi de bronz
şi a tăiat zăvoare de fier.

(Psalmul 107.10-15, NTR)

Dumnezeu merită lauda noastră. Noi suntem datori a-L lăuda. De ce? Poate personal nu conștientizăm motivele pentru care Creatorul merită lauda noastră, iar aceasta deoarece nu ne preocupă să observăm motivele reale. Pentru mașina, casa, profitul obținut în urma mijlocirii înaintea Lui e foarte ușor să mulțumim, sunt lucruri palpabile. Ne-a creat un confort, o satisfacție materială, dar tot o dată putem și uita de rolul covărșitor pe care Dumnezeu l-a avut în viața noastră, uneori inconstienți de acest rol. Trăim cu impresia că merităm confortul pe care îl avem.

De ce merită Dumnezeu lăudat? Ce înseamnă să Îl laud? De ce sutnem datori să Îl lăudăm?

Întâi de toate viața noastră nu e un șir de evenimente plăcute, ba chiar cele mai neplăcute evenimente cântăresc mai greu în balanță. Avem atâtea vinovăție, mustrări de conștință, remușcări, resentimente, păcate, lipsuri, bătălii sufletești cu care ne confruntăm. Fugim de ele, ne implicăm în diverse activități pentru a hrăni nevoile noastre sau a le inhiba, doar doar vor dispărea. Dar de fapt noi fugim de noi înșine și ne lovim tot de noi înșine la capătul drumului. În toată această luptă nu e decât păcatul care ne-a afectat, a ridicat în noi confuzie, întuneric, devenind oameni morți: fără principii, valori, caracter, cu obiceiuri păcătoase. Am ajuns din pricina păcatului prizionierii propriilor fapte și vicii (Celor ce locuiau în întuneric şi în umbra morţii,legaţi în chin şi în fiare).

În tot acest iureș al luptei noastre, mesajul lui Dumnezeu triumfă din nou, ne este transmis cu perseverență că nu ne vom găsi liniștea nici o dată în viciile noastre și micile plăceri (așa zisele). Nu facem de cât să ne răzvrătim față de El, să Îl disprețuim continuu, să ne depărtăm de El. Mesajul constant, perseverent la un moment dat va înceta, iar El ne va lăsa în pornirea noastră. Astfel se explică neajunsurile noastre (majoritatea), imposibilitatea de a lupta, de ascăpa de vicii. Dumnezeu ne smerește pentru a ne întreba: de ce Doamne am ajuns aici?

Iată motivul fugii noastre de noi înșine și întâlnirea tot cu noi înșine și ceea ce am făcut: disprețuitori față de Dumnezeu. Dar suntem aduși aici pentru alt scop: „atunci în strâmtorarea lor au strigat către Domnul”. E momentul întâlnirii lui Dumnezeu, în ciuda atitudinilor noastre disprețuitoare ne caută, ne găsește și ne pune în fața Sa. Dorește să ne ofere izbăvirea, eliberarea din propria carceră, din prorpiul întuneric, din moartea care bântuie asupra noastră rupând orice legătură, orice viciu. Iată de ce să-L laud: mă caută cu dragoste, mă duce în preajma Lui încât să mă confrunt cu propriile-mi greșeli și să înțeleg mesajul Său.

Cum să-L laud? Trăind o viață liberă, depedentă de El, recunoscând că în căile mele am nevoie de principiile Sale și Duhul Său care mă împuternicește pentru o viață de mărturisire a minunilor Sale: mântuirea prin credința în jertfa Fiului Său, Isus Hristos

ion-andreescu-taran-pe-camp_441131d3f1ed09Pofta leneşului îl omoară
pentru că mâinile lui refuză să lucreze.

Toată ziua pofteşte mai mult,
dar cel drept dă fără reţinere. ( Proverbe 21.25-26 NTR)

Poftele, dorințele sunt lucruri naturale ce derivă din nevoile noastre ca hrană, locuință, relații durabile, relaxare, susținere, apreciere, protecție. Orice om pe care îl iei de pe stradă e caracterizat de aceste nevoi. Orice om ar trebui să și le împlinească, e responsabilitatea sa și cât timp e preocupat de acest lucru nevoile sunt împlinite. De fapt nevoia în sine te împinge să o împlinești: îți este foame, mergi și îți pregătești hrana, muncești pentru procurarea alimentelor; dorești relații durabile, socializezi sau te căsătorești, etc.

Însă, nici o nevoie nu se împlinește prin sine însăși ci presupune activitate, muncă. Orice om e preocupat de împlinirea poftelor (dorințelor) dar diferă modalitatea prin care sunt împlinite aceste pofte.

Omul neprihănit, drept învață de la Dumnezeu că munca este mijlocul prin care se realizează ceva. Dumnezeu a muncit la crearea lumii, a omului și întregului univers. Rezultatul munci Sale e ceea ce noi vedem azi: natura care ne uimește, atmosfera universul organizat, omul care este o ființă complexă. Cel drept muncește, iar în urma muncii sale se observă realizări, binecuvântare. De aceea e caracterizat de o virtute specifică lui Dumnezeu și celui drept: dărnicia. Dărnicia sa nu e cu zgârcenie, dă cu bucurie fără reține deoarece știe că muncește și va avea destul, Dumnezeu îi va răsplăti munca.

Leneșul însă,care e caracterizat și el de nevoi, are o atitudine diferită de cea a dreptului: e leneș. Însuși cuvântul ce-i dă numele ne spune de cum reacționează în fața nevoilor. Nu depune nici un minim efort în împlinirea nevoilor, e inactiv. Îi e greu să își pună oala cu ciorbă la încălzit, mai degrabă rămâne flămând iar cu gândul: „Ce aș mânca o ciorbă de burtă!”. Pentru a-și împlini nevoia de relații se bagă în viața oamenilor cu tancul dar doar să le ocupe timpul, nu să se dedice.

Leneșul merge prin urmare pe un drum sigur: moartea. În primul rând duhovnicește nu are nici o treabă cu rugăciunea, postul, citirea Scritpurii, moare, e chiar mort, lucru ce se răsfrânge și asupra nevoilor materiale, fizice. Nu are nimic nici o dată, dar își dorește toată ziua ceva.

Prin muncă, dorințele noastre prind viață, dăruind și altora bucuroși din rezultatul muncii noastre..

        Prin ajutorul lui Dumnezeu, după cum am precizat în postarea trecută, au început lucrările la prima fază a biserici: împrejmuirea terenului cu gard din beton. Au fost persoane gata sa îți ofere efortul pentru ridicarea stalpilor, punerea cofrajului, turnarea centurii și punerea placilor de beton.

        Proiectul este în lucru, urmand ca acesta sa fie primit și cu prima ocazie să începem lucrările clădirii. Nădăjduim în Dumnezeu care este ajutorul și sprijinul nostru, lucrearea este a Lui și El va purta de grijă.

Apelăm în continuare la acele persoane pe care Dumnezeu le sensibilizează să ne sprijine în această lucrare. Vrem o clădire pentru a crea un context favorabil creșterii noastre spirituale și sporirea bisericii.

 

DSC04191


 

 

 

 

DSC04187

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC04173

Persoanele de contact

Ticu Leontescu: 0730582794

Blaj Daniel: 0256311433/ 0721657735

Blaj Darius: 0256311426/ 0762889134

„Faceți ucenici, Eu am toată autoritatea”

discipleship_edit2_1024x1024Evanghelia după Matei are ca scop prezentarea lui Isus ca Mesia din seminția lui David. Toate activitățile lui (propovăduire, vindecare, eliberare de sub autoritatea demonică) dovedesc statutul de Mesia promis lui Israel. Dovadă de netăgăduit a mesianității lui Isus, prevestită de Matei încă de la începutul lucrării, este purtarea păcatelor poporului lui Dumnezeu și mântuirea sa (ispitirea dovedește alegerea căștigării omenirii prin suferință, Mesia avea să-și dea viața). Finalul cărții lui Matei, cap. 28.18-20 ne descoperă că Hristos a primit toată autoritatea (în urma lucrării de ispășire prin jertfa de la Golgota) atât în cer cât și pe pământ. În această autoritate, îi însărcinează pe discipolii Săi cu o misiunea clară: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit.”

Prin urmare, ucenicii Domnului Isus au primit o misiune clară, asigurându-le prezența Sa necontenită în lumea în care trăiesc. Misiunea aceasta i-a însuflețit pe apostoli imediat după ce au fost împuterniciți de Duhul și de atunci în colo au trăit doar pentru Hristos prin propovăduirea mântuirii, făcând ucenici din toate neamurile, botezându-le și învățându-le poruncile domnului lor.

Urmașii apostolilor au avut același suflu, spiritul misionar nu a pierit o dată cu adormirea apostolilor, ci a continuat cu îndrăzneală. Astăzi, în plin secol XXI, biserica are aceași misiune ca a celor dintâi creștini din prim secol: trebuie să ucenicizeze oamenii, pe toți cei fără Dumnezeu, botezându-i și învățându-i principiile lui Hristos.

Această misiune a biserici, a conștientizat-o și biserica penticostală locală din Sanmihaiu German județul Timiș, pe care o frecventez. În urma rugăciunilor și mijlocirii înaintea lui Dumnezeu pentru a înțelege clar scopul, biserica a înțeles că trebuie să pună în aplicare porunca lui Hristos, care are toată autoritatea și ne asigură prezența Sa necontenită prin Duhul în împlinirea promisiunii.

Astfel un prim pas pe care dorim să-l facem în realizarea scopului amintit este construirea unei clădiri pentru desfășurarea serviciilor de închinare, având în vedere contextul în care stângerea membrilor bisericii e văzută într-un cadru solemn, separat de locuințele noastre. Biserica din Sanmihaiu German se strânge acum într-o cameră oferită de către niște frați pentru desfășurarea serviciilor.

În urma unei cereri făcute către consiliul local al comunei, Biserica a primit un teren pe care poate construi o clădire pentru desfășurarea serviciilor de închinare publică, iar acum suntem in faza de proiect. Ca membrii suntem în număr de 11 și ne-am decis ca lunar să punem deoparte cel puțin 35 lei (luând în calcul venitul minim, suntem o biserică cu vârsta medie 50 ani). Până acum am reușit să strângem o sumă de 1000 lei. Am dat comanda pentru gard ca terenul să fie împrejmuit ce ne costă 8100 lei, proiectul cu tot cu avize ne costa 600 euro.

Următorul pas după realizarea proiectului este ridicarea construcției, dar căreia să-i atașăm în primă fază o cameră cu destinație de servicii sociale, în special familiilor defavorizate și bătrânilor din sat care au nevoie de sprijin. Dorim să oferim periodic o masă caldă celor care nu reușesc să și-o procure din diferite motive. În viitor dorim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să deschidem un cabinet stomatologic, observând nevoia aceasta în comunitatea noastră.

Toate acestea lef acem conștienți de faptul că prin împlinirea acestor nevoi putem ajunge la oameni și să le propovăduim Evanghelia. Resursele noastre sunt limitate, dar ne cunoaștem misiunea și vrem să o îndeplinim, de aceea nădăjduim în Hristos care are toată autoritatea, că ne va ajuta punând în mintea tuturor credincioșilor dornici să contribuie la îndeplinirea misiunii noastre să ne ajute.

Orice ajutor este binevenit, în special acum când avem nevoie să achităm proiectul, fără de care lucrările nu pot începe, deoarece dorim ca totul să fie făcut corect pentru că vrem să-L cinstim pe Dumnezeul nostru. Orice creștin e responsabil cu răspândirea Evangheliei celor din lume, dar nu toți pot să predice. Ce pot face însă este să dăruiască pentru realizarea misiunii de răspândire a Evangheliei, dând cu inimă largă, fără să regrete deoarece Dumnezeu poate să dea din abundență. (2 Corinteni 9.7-8)

Pentru cei ce doresc să susțină lucrarea de ridicare a bisericii din Sanmihaiu German pot lua legătura cu următoarele persoane:

Pastor: Ticu Leontescu: 0730582794

Diacon: Blaj Daniel: 0256311433/ 0721657735

Membru: Blaj Darius: 0256311426/ 0762889134

Aştept…..

Aştept Isuse drag….. să Te-aud.

Sufletul meu tânjeşte după Tine

Şi-ar  vrea sa fie mângâiat de vocea-Ţi blândă.

Aş vrea să fiu eliberat de povara-mi grea,

Aştept Isuse drag… aştept.

Aştept să mă călăuzeşti

Spre lumi doar de Tin’ ştiute

Spre culmi de neatins: spre sfinţire.

Aştept Isuse drag… aştept.

Îndrăzneşte!

 

 

 

E ceva ce poate să te facă

să zâmbeşti………?

Atunci, doar atunci când stai mâhnită,

iar rana ta sângerează………?

Un lucru vreau să ştii:

sângerarea poate fi oprită,

doar să te atingi,

Atât……..!

Simplu, nu ?! Dar  trebuie

să îndrăzneşti, sunt aici!

Doar ţi-am promis că voi fi mereu!

Te rog mai uită-te o dată

şi vezi că am fost cuprins

de dragoste, compasiune şi milă.

Aşa sunt eu, dar nu pentru toţi.

Eu te încurajez: mai fă un pas!

Nu ai să regreţi.

Seara pascală

E noapte, întuneric greu.

E momentul în care Fiul lui Dumnezeu

Trupul Său e gata a-L frânge pentru noi.

E noapte, e noapte între noi.

 

Iată, în mâinile lor e trupul Său.

Cu toţi’ din El rup cum vor.

Dar vai, nu spre viaţă vor a rupe

Ci vor lumina pentru veci a stinge.

 

Totuşi, dragostea Sa nemărginită

Se-mparte între noi prin trupu-I frânt

Se-mparte azi lumină,

Ca să nu mai fie întuneric între noi.

 

Ce nu ştiu cei ce-L frîng

Pentru ca lumina Sa s-o stingă.

E că pentru noi, cei pierduţi în întuneric

Hristos Cel Sfânt se lasă frânt de ei.

 

Mielul Sfânt Îşi stie a Sa menire,

Că după ce va fi adus jertfire,

Urmaşi vor fi ca să-I urmeze

Pe aceaşi cale de jertfire.

Ucenicia, calea spre desăvârșire (Mat.5.1-12)

În ultimul timp am avut posibilitatea să studiez mai aprofundat Matei 5.1-12. Din primul moment în care am citit acest pasaj mi s-a părut că e imposibil de trăit o astfel de viață. E chiar idealul pe care mulți oameni îl doresc vizibil în societate, dar admit că e imposibil pentru om. Ceea ce e adevărat pe deoparte. Dar studiind puțin acest pasaj mi-am dat seama că viața poate fi trăită din plin. Ciudat, nu cum noi ne așteptăm, ci exact contrar aspirațiilor noastre. Fericit este acea persoană care trăiește în dependență totală de Dumnezeu Creatorul. Aceste principii ce le găsesc în Fericiri sun posibile doar când ai răspuns chemării Mântuitorului.

 

Nu e orice viață, e viața care ne oferă împlinirea, acea împlinire pe care fiecare dintre noi o visăm, mai mult, nu e ceva platonic, e ceva practic, ceva palpabil. Ucenicul e cel care apelează mereu la Dumnezeu pentru a cunoaște dreptatea Sa, ca mai apoi să o trăiască. El e mereu gata să facă reconciliere, dar pentru că Dumnezeu Tatăl a făcut aceasta dinainte. Este plin de blândețe deoarece a învățat aceasta de la Domnul său Hristos. E fericit când oamenii îl persecută pentru aceste atitudini deoarece prin aceasta își dă seama că e pe alea corectă. Dar ca să fi sigur de aceste valori pe care le trăiești, trebuie să te asiguri că valorile au fost revelate de Însuși Domnul Hristos. Valorile pe care le trăiește ucenicul nu sunt regăsite în el însuși ci ele vin din caracterul lui Dumnezeu, ne sunt descoperite de către Fiul, sunt revelate și au autoritate absolută. Cu alte cuvinte, dacă nu trăiești conform acestui statut nu ai cum să te numești ucenic. 

 

Ucenicia este singura cale de a fi un om desăvârșit, împlinit, ceea ce presupune deprinderea cu valorile revelate de Domnul, ele te conduc înspre desăvârșire și nimic altceva. Orice altă cale este doar o pseudoîmplinire, nu o realitate.

Duhul Sfânt ca și mijlocitor. Rom. 8.26-27.

Ultima parte a studiului pe care l-am făcut pe Romani capitolul  8, mai exact ceea ce se vorbește despre Duhul Sfânt.
 
Duhul Sfânt mai este descris de Pavel și ca cel ce mijlocește pentru noi. Afirmația este că avem slabiciune, această slăbiciune constă în neștința noastră de a ne ruga. În această slăbiciune Duhul vine și ne ajută, rugându-se cu suspine negrăite după voia lui Dumnezeu.

Hodge susține că Duhul Sfânt este cel care ia parte la durerile noastre, luând chiar din ele asupra Sa pentru a ne elibera de presiunea lor.[1] Hendriksen afirmă că însuși slăbiciunile noastre cer ca să fim ajutați în rugăciune de către Duhul Sfânt, firea ne face neputincioși în a ne ruga în armonie cu voia lui Dumnezeu.[2]

Pentru James Dunn, Pavel arată că Duhul nu înfrânge întreaga slăbiciune a cărnii și o lasă în urmă, ci credincioșii în statutul lor, care au Duhul, rămâne în carne. Dar Duhul îi susțin și determină viitorul credincioșilor, puterea lui Dumnezeu este mult mai eficace în neputința/slăbiciunea umană.[3] Slăbiuciunea este însă atât de mare încât doar Duhul este cel care poate să vină și să mijlocească.[4]

Însă mijlocirea pe care o are Duhul nu este la mâna omului. Textul ne spune că El mijlocește după voia lui Dumnezeu. Douglas Moo face precizarea că „Dumnezeu care vede în interiorul omului, acolo unde sălășluiește lucrarea de mijlocire a Duhului, Dumnezeu cunoaște, recunoaște, și răspunde acelor intenții ale Duhului care sunt exprimate prin rugăciunea Lui în numele nostru. Iar a doua parte din verset ne explică de fapt cum Duhul mijlocește. Dumnezeu știe dorințele Duhului, iar între aceștia există o perfectă armonie, pentru că Duhul este în acord cu voia lui Dumnezeu atunci când mijlocește.[5] Cu alte cuvinte, întotdeauna Duhul va mijloci pentru ceea ce este în acord cu voia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este cel care știe care sunt năzuințele Duhului, Duh care cunoaște inima noastră pentru că este Dumnezeu ce ne cunoaște inima.

Faptul că noi ca și credincioși suntem conduși de către Duhul în rugăciune prin slăbiciunile noastre arată cât de depedenți suntem, că Dumnezeu este Cel care știe prin cercetarea inimilor noastre ce dorinți avem.[6] Carnea noastră este neputincioasă în a descoperi voia Tatălui, de a merge conform cerințelor lui. Duhul este cel care ne ajută în aceste slăbiciuni mijlocind pentru noi, conform năzuinței Sale și voii lui Dumnezeu.


[1] C. Hodge, A Commentary on Romans, The Banner of Truth, Edinburg, 1983, p. 278.

[2] Hendriksen, Romans, vol.1, ch.1-8, New Testament Commentary, The Banner of Truth Trust, Edinburg, 1980, p.273.

[3] Dunn,Romans 1-8, vol. 38A, Word Biblical Commantary, Word, 1988, p. 492.

[4] Schreiner,Romans, Baker Exegetical Commentary on New Testament, BakerAcademic, Grand Rapids, p. 442.

[5] Douglas Moo, The Epistle to The Romans, NICNT, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1996, p. 527.

[6] Dunn, op. cit., p. 493.

Duhul înfierii și al dragostei.( Rom. 8.12-17,23; 5.5.)

Continui să postez studiul făcut pe Romani 8. De data aceasta am reusit sa pot pune si resursele pe care le-am folosit in studiul meu.

Pavel continuă în argumentarea sa concluzionând implicațiile Duhului în viața credinciosului. Astfel noi nu mai avem de datorat nimc firii păcătoase, nu mai ascultăm de ea, altfel vom muri (v.12-13), adică Duhul ne lipsește, iar viitorul ne va fi pus în pericol. Responsabilitatea noastră acum este să omorâm faptele cărnii, dar prin Duhul (v.13b), nu singuri. Promisiunea pe care ne-o face este viața. Continuă și spune că cei care sunt călăuziți de Duhul sunt fii ai lui Dumnezeu (v.14). Cu alte cuvinte atunci când omorâm faptele cărnii prin Duhul noi suntem călăuziți de Duhul, ascultăm de îndemnurile Duhului.

Am putea pleca în înțelegerea textului acesta de la o afirmație a Apostolului din cap.5.5 care spune că avem o nădejde care nu înșeală. Acesată nădejde nu este înșelătoare deoarece dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile credincioșilor prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom.5.5). Versetul 6 afirmă că Hristos a murit pe când eram fără putere, nelegiuiți. Astfel nădejdea noastră e că aparținem lui Dumnezeu, garanția este dragostea din noi primită prin Duhul care ne-a fost dat.

Acum în capitolul 8.14 ne spune că noi suntem fii ai lui Dumnezeu pentru că suntem călăuziți de Duhul, Duhul care ne-a fost dat și care ne-a eliberat. Noi suntem fii lui Dumnezeu, avem un statut aparte, prin Hristos și Duhul Sfânt.

Fii lui Dumnezeu astfel sunt călăuziți cu dragoste de către Duhul, în ascultare liberă față de Tatăl, nu sunt siliți.[1] Deoarece credincioșii sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind călăuziți constant de Duhul pot da la moarte faptele cărnii.[2] Hendriksen prezintă în comentariul său modul în care Duhul Sfânt lucrează în copii lui Dumnezeu:

  1. Duhul nu lucrează sporadic ci constant.
  2. Duhul nu este în primul rând protectiv ci corectiv. Se are în vedere nu eliberarea din pericolele fizice, ci mai degrabă corectarea faptelor cărnii.
  3. Duhul nu doar direcționează ci și controlează.
  4. Duhul nu înăbușe sau reprimă ci încurajează și ajută.[3]

Putem astfel observa că atitudinea cu care Duhul se raportează la credincios este asemănătoare atitudinii unui tată care se apropie de fiul său și îi îndrumă pașii, îl sfătuiește îl corectează, controlează, sprijină, încurajează.

James Dunn spune că logica în care este așezată afirmația lui Pavel în v.13-14: rolul legii, Duhul eschatologic, statutul de înfiat este afirmarea intrării credincioșilor în privilegiile  eschatologice promise lui Avraam și Israelului.[4] Fii lui Dumnezeu fiind cei care sunt conduși de Duhul, care sunt conduși de o convingere interioară puternică de o constrângere interioară simțită profund și exprimată în comportament și stilul de viață. Ei trebuie să privească doar la neprihanirea legii pe care Dumnezeu o cere,aceasta fiind o oglindă în care pasiunile păcătoase și fireaști pot fi recunoscute,[5] iar această lege poate fi împlinită în noi datorită Duhului care este în noi şi datorită lucrării lui Hristos de condamnare a păcatului în firea pământească (cf. Rom.8.3 – 4).

Motivul pentru care credincioşii ar trebui să fie conduşi de Duhul, să facă faptele lor să moară pentru a trăi, este statutul lor, statul de fii ai lui Dumnezeu[6] spune Charles Hodge. Acesta este încă un argument pentru cititorii lui Pavel pentru a avea o viaţă conform voii lui Dumnezeu.

Versetul următor (v.15) afirmă că noi, credincioşii am primit un duh de înfiere. Murray afirmă că prin această afirmaţie Pavel spune că credincioşii nu au fost înfiaţi de Duhul, El nu a fost un agent de înfiere ci Duhul a creat în credincioşi dragostea filială şi încrederea prin care ei strigă spre Dumnezeu  „Abba”, manifestându-şi astfel drepturile şi privilegiile de copii ai lui Dumnezeu.[7]

James Dunn susţine şi el aceaşi poziţie puţin diferită. Pavel caută să prezinte contrastul dintre două statuturi. Viața sub sclavie, care face referire la viața sub lege, spune Dunn, oferindu-ne o imagine din sfera fariseilor care trăiau mereu sub imperiul legii și a fricii de a nu fi călcat o poruncă a lui Dumnezeu, atitudine caracterizată de împlinire punctuală. Această viață de sclavie este în contrast cu viața motivată de dragoste după ce credinciosul a fost convertit, descrisă în termenii înfierii, ce presupune o împlinire a voii lui Dumnezeu motivați de convingere și devotament.[8] Douglas Moo afirmă că Duhul nu este doar un agent al înfierii ci și cel care ne face conștienți de acest statut.[9] Versetul 16 nu face decât să confirme ceea ce Duhul lui Dumnezeu a făcut în noi. El adeverește că suntem fii ai lui Dumnezeu împreună cu duhul nostru. Această mărturisire, că suntem fii ai lui Dumnezeu, se regăsește în expresia „Abba”, spusă de duhul nostru, iar noi împuterniciți de Duhul putem să o spunem. Este rugăciunea pe care o spunem prin Duhul, fiind conduși de Acesta spre Dumnezeu.[10]

Așadar noi suntem fii ai lui Dumnezeu înfiați prin Duhul care ne-a mutat în Hristos, avem un statut și acesta ne responsabilizează înaintea lui Dumnezeu. Responsabilitatea presupune să ne depărtăm de acele fapte care-I sunt neplăcute, sunt contrare voii Sale. Statutul acesta îl avem prin Duhul sfânt care a fost turnat în noi și ne-a dăruit dragoste. Dragostea aceasta față de Dumnezeu ne face să strigăm prin Duhul Tată, să ne apropiem de El într-un mod cât mai profund și liber pentru a ne spune nevoile noastre în ce privește lupta cu slăbiciunile noastre.


[1] Heiko Krimmer, Epistola către Romani, Lumina Lumii, Korntal, 2001, p. 196.

[2] Hendriksen, Romans, vol.1, ch.1-8, New Testament Commentary, The Banner of Truth Trust, Edinburg, 1980 p. 255.

[3] Ibidem. p. 257.

[4] Dunn, Romans 1-8, vol. 38A, Word Biblical Commantary, Word, Dallas, 1988,, p. 450.

[5] Ibidem. p. 459.

[6] Cahrles Hodge, A Commentary on Romans, The Banner of Truth, Edinburg, 1983, p. 265.

[7] Murray, The Epistle to The Romans, Wm. B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1968, p. 296.

[8] James Dunn, op. cit., p. 461.

[9] Douglas Moo, The Epistle to The Romans, NICNT, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 1996, p. 503.

[10] Krimmer, op. cit., p. 197.

Ucenicul lui Hristos este caracterizat de puritate (Matei 5.8).


 

Fericiți cei curați în inimă, că ei pe Dumnezeu vor vedea.

 În această fericire Hristos atinge partea cea mai importantă a ființei umane, inima  persoanei. Pentru greci ea este sediul emoțiilor și sursa vieții spirituale în general, în orice caz în gândirea greacă inima are o gamă largă de sensuri: sediul sentimentelor, emoțiilor, instinctelor, pasiunilor, dar separate de gând. Astfel s-a ajuns foarte ușor ca la greci să se înțeleagă faptul că inima este centrul voinței umane și este puterea de decizie.[1]

Inima în gândirea biblică spre deosebire de greci nu face referire la organ, ci la interiorul persoanei, locul înțelegerii, cunoașterii, voinței, având sensul de conștiință, astfel identificat cu mintea .[2] Cel mai potrivit inima descrie omul ca întreg, ce cuprinde partea fizică (sens literal) și locul vieții spirituale, a intelectului, voinței și sentimentelor. Aici sunt luate toate decizile, acțiunile, sunt influențate sentimentele pe care omul le poate avea.[3] Este folosit acest termen pentru a arăta locul în care Dumnezeu se întâlnește cu persoana, unde se formează o convigere puternică ce îi conduce viața.[4]

Ucenicul despre care vorbește Hristos este în poziția corectă pentru că inima  lui este curată. Acest adjectiv descrie inima, arată calitatea ei, prin urmare s-ar putea înțelege că ucenicul este cel care este neprefăcut, sincer, fără ipocrizie.[5] John Philips, afirmă că cei curați sunt ucenicii care privesc la lume și la toate nedreptățiile și la corupția care există, necontaminându-se cu acestea, păstrându-se curați în ciuda răutăților care se întâmplă. Aceștia vor ajunge să-L vadă pe Dumnezeu pentru că s-au păstrat puri.[6] În concepția lui Ioan Gură de Aur cei cu inima curată sunt ucenicii care s-au păstrat puri în suflet, trup și săvârșesc fapte virtuoase.[7]

Hagner, David Turner și Carson susțin că inima curată este acea minte neîmpărțită care se dedică lui Dumnezeu în totalitate pentru a face dreptatea Sa, opusul persoanei care are mintea împărțită.[8] Kataros presupune curățenia atât în mod fizic, ca și ritual cultic, cât și curăția morală, etică.[9]

Așadar ucenicul este cel care e caracterizat de curăție interioară, a motivațiilor, dorințelor, sentimentelor, acțiunilor. Pentru că el este în această poziție Hristos face declarația de fericit, fericiți cei cu motivațiile curate, conștința curată. Punând în contextul fericirilor, un ucenic nu poate trăi altfel dacă este în Împărăția cerurilor, unde acceptă stăpânirea lui Dumnezeu, rămâne depedent de acesta, caută dreptatea Sa, o înfăptuiește, se arată blând.

Un astfel de ucenic va vedea pe Dumnezeu, însă acest lucru va fi posibil în perioada eshatologică atunci când comuniunea omului cu Dumnezeu va fi refăcută.[10] 

În împărăția cerurilor, ucenicul lui Hristos este caracterizat de curăția centrului vieții sale: gânduri, sentimente, voință, decizii. Toate acestea sunt puse sub stăpânirea lui Dumnezeu, care Domnește asupra ucenicului, îi oferă răspuns plângerilor sale, îi descoperă dreptatea Sa.


[1] T. Sorg, kardia in DNTT, p. 180.

[2] A. Sand, kardia in EDNT, v. 2, p. 250.

[3] T. Sorg, kardia in DNTT, v.2, p. 181.

[4] A. Sand, kardia in EDNT, v. 2, p. 250.

[5] Hendriksen, William, Evanghelia după Matei, Oradea, Reformatio, 2006, p. 252.

[6] John Philips, Exporing the Gospel of Matthew, The John Philips Commentary series, Grand Rapids, Kregel Publication, 2005, p. 90.

[7] Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 180.

[8] Donald Hagner, Matthew 1-13, Word Biblical Commentary, Dallas, Word Book Pubisher, 1993., p. 94. Carson, Matthew, in The Expositor’s Bible Commentary, vol. 8, ed. Frank E. Gaebelein, Grand Rapids, Regency Reference Library, 1984., p. 135. David Turner, Matthew, in Baker Exegetical Commantary  on The New Testament, Grand Rapids, Baker Academic, 2008, p. 152.

[9] H. G. Link, J. Schattenmann, kataroj in DNTT, vol. 3, p. 102-8.

[10] Schweizer, The Good News according to Matthew, David Green (trad.), London, SPCK, 1976.., p. 93.

Duhul este cel care oferă viață nouă (Ro. 8.1-27).

continuare la articolul precedent

Viaţa care caracterizează pe un creştin acum, este trăirea după îndemnurile Duhului. Duhul este cel care călăuzește pe credincios să trăiască după lege lui Dumnezeu. Pentru că Hristos a făcut lucrarea de osândire a păcatului (nu a legii) acum porunca legii este posibil să fie împlinită (8.3-4). Creştinul este pus în faţa acestei alegeri, să trăiască după Duhul sau după fire, fiecare având anumite consecinţe.
Pavel continuă și afirmă în v. 4 că acum putem trăi o viață liberă datorită lucrării lui Hristos, dar prin Duhul Sfânt. Noi ascultăm de Duhul, de ceea ce El ne învață. Trebuie privită această afirmație nu ca o condiție sau ca un instrument ci descriptivă. E lucrarea inevitabilă a lui Hristos ca cel eliberat să trăiască în Duhul. Intenția lucrării lui Hristos este ascultarea credincioșilor față de Dumnezeu,(v.4a) prin Duhul (este folosit verbul participiu peripatousin care înseamnă a umbla, a trăi, v.4b) . Ascultarea asceasta presupune fidelitate față de legea morală, este sfințenia pe care o dorește Dumnezeu pentru credincios, El dorește asemănarea noastră cu Hristos, adică să trăim cum a trăit Hristos în ascultare de lege. Unii interpretatori consideră că moartea lui Hristos a fost doar de îndreptățire, iar Duhul din acest verset contribuie la acest statut de îndreptățire.

„În planul lui Dumnezeu, legea există pentru a fi onorată în toată realitatea, nu doar de pe buze sau în dorințe. Cerința ei este să fie satisfăcută pe deplin, iar aceasta este posibil doar trăind în acord cu Duhul, nu în acord cu carnea. Ajutorul divin este necesar să întâlnească cerința divină.” Ceea ce vrea Pavel să afirme este că: puterea care-i direcționează nu este puterea cărnii ci puterea Duhului, care locuiește în creștin. „Este acea posesie a posibilității deasupra oricărei posibilități, imposibilitatea posibilității de-a umbla după Duhul” după cum spune Karl Barth.
Așadar, creștinul acum este pus într-o pozitție nouă, întreg aspectul vieți sale este afectat de această lucrare a lui Hristos și prezență a Duhului. Toată găndirea lui, acțiunile, sentimentele, principiile îi sunt guvernate de către Duhul lui Dumnezeu, El oferă astfel posibilitatea unei vieți noi. Sfințirea este posibilă pe deplin pentru omul care a fost transferat în era Duhului.

În continuare apostolul Pavel expune lupta dintre firea pământească și Duhul lui Dumnezeu, omul care umblă după îndemnurile cărnii (v.5a, 6a, 7, 8) și omul care umblă după îndemnurile Duhului (v.5b, 6b,). Acea persoană care este în Hristos umblă după îndemnurile Duhului, umblarea aceasta produce viață, pace, supunere față de Dumnezeu (v.5b,6b,) în contrast cu omul care trăiește după îndemnurile cărnii, care produce moarte, nesupunere, vrăjmășie cu Dumnezeu (v.7, 8). Aceasta pentru că firea nu este în stare să se supună legii lui Dumnezeu, lege care este folosită și de Duhul pentru a produce ascultare. Prin urmare afirmația lui Pavel este că acei ce sunt carnali nu pot fi plăcuți lui Dumnezeu, deoarece aceștia nu sunt în Hristos.

Omul are mintea preocupată pentru existența sa, de aceea se împarte în aceste două categorii, cei care sunt preocupați cu poftele cărnii și cei care sunt preocupați cu lucrurile Duhului. Chemarea de fapt este de a trăi conform Duhului, care aduce viață, dacă ești în acord cu Duhul ești născut din Dumnezeu.
Martyn Lloyd Jones afirmă că în aceste pasaje Pavel vorbește doar despre creștini care sunt în Hristos. Doar aceia pot avea cu adevărat plăcerea de a împlini porunca legii, aceasta doar pentru că sunt pe tărâmul Duhului. Cei care sunt sub fire nu pot împlini legea. El afirmă aceasta pentru a combate concepția care zice că Pavel vorbește despre două categorii de creștini: firești și duhovnicești. Pentru Martyn aceasta este fals, nebiblic, apostolul vorbește despre creștini, care sunt călăuziți de Duhul și despre necreștini, care sunt călăuziți de firea pământească. John Murray arată că acest contrast pe care Pavel îl face între umblarea după carne (fire) nu este decât să arate că persoanele cărora se adresează nu umblă după carne ci după Duhul. Este un contrast ce prezintă pe creștini, ce fac și ce trebuie să facă în continuare. Iar prin afirmația din v.8 cei ce sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu, Pavel declară că ei aparțin lui Dumnezeu, îi plac Lui tocmai pentru că umblă după lucrurile Duhului.

Pavel face o afirmaţie în v.9, voi nu mai sunteți pământeşti ci duhovniceşti, pentru că locuieşte Duhul lui Dumnezeu în voi. Orice persoană care nu este duhovnicească nu are Duhul în ea, prin urmare este pământească, adică umblă după lucrurile firii, producând moartea. Pe de altă parte aceasta face o separare riguroasă: doar acei ce sunt în Hristos, au Duhul, iar cei ce au Duhul sunt ai lui Hristos, altfel nu ești deloc al lui Hristos. Cei ce spun că sunt ai lui Hristos și nu au Duhul, adică nu trăiesc după Duhul nu se pot numi ai lui Hristos, pentru că Duhul lui Dumnezeu nu locuiește în ei.

Barret susține că aici Pavel vorbește despre acei oameni care trăiesc conduși de o sursă în afara lor, Duhul lui Dumnezeu sau Duhul lui Hristos care este una și aceași persoană. Aceștia sunt duhovnicești conform afirmației de la începutul versetului, dar dacă cineva se consideră lipsit de Duhul, nu are dreptul să se considere creștin , spune Hendriksen.

James Dunn face o afirmație interesantă pentru v.9: „Implicit în această definiție este ipoteza clară că primirea și deținerea Duhului a fost ceva perceptibil, ceva cunoscut direct și nu doar un corolar tăcut a unei mărturisiri de credință sau a unui ritual efectuat corect.” Cu alte cuvinte primirea Duhului ar presupune ceva perceptibil, palpabil, nu o himeră, o impresie. Ca și alți comentatori, James Dunn afirmă că un creștin fără Duhul nu este creștin, aparții lui Hristos, necesar să ai Duhul ca și sălășluitor în tine.

2. Duhul va produce învierea trupurilor. Rom. 8.10,11 (6.4,5.; 1.4)

În versetele 10 și 11 Pavel continuă să arate implicațiile faptului că Hristos și Duhul lui Dumnezeu locuiesc în credincios. Astfel Duhul va învia trupurile credincioșilor, tocmai pentru că locuiește în credincios. Același Duh a fost prezent și la învierea lui Hristos prin care Dumnezeu l-a înviat pe Acesta. Se face o afirmație însă: trupurile vor muri, dar duhul va fi viu. Ce vrea să spună Pavel aici referitor la duh: este pneuma în sens antropologic sau cu referire la to pneuma hagio (Duhul Sfânt)?
Douglas Moo susține opinia conform căreia pneuma face referire la Duhul Sfânt deoarece în cap. 8 Pavel nu vorbește decât despre Duhul Sfânt. Aceasta pentru că Duhul este cel care oferă viață atât în trupurile acestea muritoare, prin puterea spirituală ce o oferă pentru a împlini legea, cât și capacitatea de a aduce din nou la viață aceste trupuri după moarte, locuite de altfel de către Duhul Sfânt.
Hendriksen susține aceași opinie ca a lui Douglas Moo, aducând trei argumente pentru poziția sa:
1. Pneuma se referă la Duhul Sfânt deoarece în toate cele opt ocurențe dinainte se referă la Duhul Sfânt cât și de două ori în versetul 11.
2. Pneuma din versetul 10 este preluat din nou în versetul 11 iar acesta din urmă se referă la viața împărtășită de Duhul.
3. De altfel în v.2 pneuma este numit Duhul de viață.
Barret afirmă că dacă Pavel ar fi vorbit despre sufletul omului, traducerea textului ar fi „duhul este în viață”, dar tocmai pentru că Pavel spune „Duhul este viață” el se referă la Duhul sfânt. (expresia în greacă este to de pneuma zoe.)

Douglas Moo, Barret și Hendriksen au argumentat logic referitor la înțelesul termenului pneuma din v.10. Puțin probabil ca Pavel după ce vorbește atât de mult despre importanța Duhului în credincios acum să se schimbe și să facă referire la duhul omului.

Duhul astfel este agentul prin care Tatăl l-a înviat pe Fiul Său și la fel va face și cu creștinii, deoarece „Duhul și-a făcut casă în credincios” și Duhul fiind viață rezultă că și trupurile vor avea viață. Duhul va transforma mortalitatea în imortalitate atunci când îl va învia pe credincios. Această afirmație se găsește și în cap.6.4 care afirmă că deoarece am participat cu Hristos la moartea lui, la fel vom participa la înviere dar nu oricum ci prina aceași slavă prin care Hristos a fost înviat.

« Older entries